Zoran, omul care ne-a stins de trei ori lumina…
Mă gândeam că dacă aș întreba iubitori de fotbal din România care este jucătorul “piază rea” al fotbalului românesc, cred (am zis, cred) că mulți dintre ei, dintr-o anumită generație, și l-ar aminti pe slovenul Rudonja. Jucătorul care a evoluat de 65 de ori în naționala Sloveniei și a marcat un singur gol (fără să fie fundaș). Acel singur gol, marcat pe stadionul Ghencea din București, în 14 noiembrie 2001, a consfințit necalificarea României la Cupa Mondială din Japonia/Coreea de Sud 2002. Era prima ratare a calificării după 12 ani (trei ediții consecutive). A fost 1-1 și, după 1-2 în tur, slovenii s-au calificat la un turneu final mondial, pentru prima dată, de la declararea independenței lor.
Dar nu despre Rudonja vom vorbi azi….
Cupa Campionilor Europeni, ediția 1970-1971
Vom merge înapoi în timp până în 1970 când, campiona României, UT Arad începe fulminant ediția 1970-71 a Cupei Campionilor Europeni, eliminând-o, în primul tur pe deținătoarea trofeului, Feyenoord Rotterdam. Wow! Echipa lui Gheorghe Gornea, Gavril Birău, Iosif Lereter, Mircea Axente, Jenö Pozsonyi, Mircea Petescu, Flavius Domide, , Ladislau Brosovszky, , Florian Dumitrescu zguduie Europa după un 1-1 în deplasare, pe 16 septembrie 1970. Dumitrescu deschisese scorul, în minutul 16, Jansen egalase în minutul 25. Arădenii rezistaseră apoi până la capăt. Înaintea returului de la Arad, programat pe 30 septembrie, Ernst Happel, antrenorul austriac al lui Feyenoord, declara: O calificare a românilor în dauna noastră ar echivala cu a opta minune a lumii. Meciul s-a încheiat 0-0, astfel UTA, susținută de peste 20.000 de oameni, și, datorită golului marcat în deplasare, se califica mai departe.
În turul doi la orizont apare Steaua Roșie Belgrad, echipa Ministerului de Interne iugoslav.
În atacul ei un puști care abia împlinise 17 ani în februarie 1970: muntenegreanul Zoran Filipovic, născut la Titograd (azi Podgorica), capitala uneia dintre republicile iugoslave, Muntenegru. Se afla de la 14 ani în echipele de juniori ale clubului iugoslav. În acea vară, a anului 1970, fusese trecut la seniori. Dar cine să-și facă griji pentru un puști abia promovat la echipa mare când în formația sârbă evoluau jucători ca Dragan Dzajic sau Jovan Acimovic, internaționali care, în 1968, jucaseră finala Euro, cu Italia, la Roma. Și nu le fusese ușor italienilor, fiind nevoie de două partide pentru a se putea impune. La aceea oră, pe plan european, Steaua Roșie nu însemna decât o semifinală de CCE (1957) și una de Cupa Orașelor Tărguri/UEFA (1962). Prima este legată de tragedia aviatică a lui Manchester United din 1956.
În cele două manșe, campioana Iugoslaviei (care avea să atingă semifinalele CCE și în acea ediție) spulberă UTA cu 6-1 (3-0 la Belgrad, 3-1 la Arad), iar puștiul minune marchează de 3 ori, o dată în tur și de două ori în retur. A fost prima dată când Zoran Filipovic ne-a stins lumina, ne-a ucis visele de mărire, care umpleau fotbalul românesc de speranță, după eliminarea Feynoord-ului.
Septembrie 1975, Craiova, Cupa UEFA
După ce în sezonul 1973-74 Universitatea Craiova își adjudecase primul titlu din istoria clubului, sezonul următor echipa pierduse din turație ocupând locul 3 la final. Loc care a aruncat echipa din Bănie în urnele Cupei UEFA. De unde avea să iasă în pereche cu …Crvena Zvezda Beogard sau, mai pe românește, Steaua Roșie Belgrad. Doar trei jucători din formația care zdrobea UTA, cu 5 ani în urmă. Acimovic, Novakovic și Filipovic. Puștiul de acum 5 ani ajunsese între timp una din piesele de bază ale formației iugoslave. Avea 22 de ani și evoluase și pentru naționala iugoslavă, deși nu fusese în lotul de la Weltmeisterschaft 74, Campionatul Mondial din Germania. Acolo fuseseră Dzajic și Acimovic care ajunseseră în grupele semifinale, după ce câștigaseră, inițial, duelul cu Scoția (1-1), Zair (9-0) și campioana mondială, Brazilia (0-0). Locul 8 în lume pentru naționala plavă. Dzajc plecase, în vara lui 75, la Bastia.
Zoran funcționa acum într-un trio ofensiv formidabil, alături de Susic și Savic. La olteni erau zorii schimbului de generații, pe lângă campionii din 74 apărând din cei care aveau să ducă fotbalul craiovean la apogeul său, în ceea ce avea să fie Craiova Maxima. Și care putea fi “și mai Maxima” dacă Zoran…… Dar toate la rândul lor.
Aveau să apară, în prima manșă cu Steaua Roșie, Crișan, Balaci, Cămătaru, Ștefănescu. Dar, ca la orice început, lucrurile merg mai greu. În tur, la Craiova, 40 000 de olteni asistă la o zi neagră. Savic deschide scorul în minutul 17 pentru iugoslavi: 0-1. Oblemenco, tunarul Băniei, aduce egalitatea în minutul 44. Vine pauza. 1-1. A doua repriză apare la rampă Filipovic. Gol în minutul 54. 1-2. Cernăianu, antrenorul juveților, îl schimbă imediat pe Crișan cu Cămătaru (17 ani la acea dată). După 22 de minute îl schimbă pe Cami cu Ștefănescu. Nici nu apucă Ștefănescu să intre în joc că Zoran face 3-1 pentru plavi. Final. 1-3. Din nou un meci mare pentru Filipovic, care zburdase pe lângă hipnotizații Deslenicu, Boc și Purima. Și, din nou, ca și cu 5 ani în urmă, ecuația calificării este rezolvată din tur. Peste două săptămâni, la Belgrad, va fi 1-1 cu golul gazdelor înscris, în min.32, de….. Filipovic. Va egala Crișan în minutul 79 și vom consemna apariția pe teren a altor doi viitori componenți ai Craiovei Maxima: Negrilă și Lung.
Întorcându-ne la personajul nostru, la acel moment, îl întâlnisem în patru partide. Pierdute trei, un egal. 3-10 golaveraj. Din cele 10 goluri, 6 erau ale lui. Probabil că, atunci, în 1975, nu bănuia nimeni că al șaptelea gol al său, contra unei echipe românești, va îndolia România fotbalistică pentru multe zile și nu va putea fi uitat nici în ziua de azi…La fel ca golul lui Rudonja. Deși, există o diferență între cele două goluri care face ca cel al lui Filipovic să ne doară mai tare. Dar despre asta….
20 Aprilie 1983, Craiova, Stadionul Central, semifinale Cupa UEFA, retur
Universitatea Craiova – Benfica
Oltenia fierbe. Ziua cea mare. Returul semifinalelor Cupei UEFA: Universitatea Craiova -Benfica Lisabona. Da, da…ați citit bine! Pentru prima oară în istoria fotbalului modern o echipă românească ajunge între primele patru echipe dintr-o competiție europeană. Am spus modernă pentru că, în perioada interbelică, Rapidul a ajuns în finala Cupei Europei Centrale.
Și nu numai că oltenii ajunseră aici dar, după manșa tur încheiată 0-0, la Lisabona, juveții au prima șansă de a juca finala. Aparent, cam așa pare…
Cum a fost în Portugalia? Greu. Mai ales că alb-albaștri au jucat fără Ștefănescu și Balaci. Piesele grele ale ambelor faze ale Craiovei. A, uitasem… La Benfica, cu numărul 8 pe tricou, nimeni altul decât…Zoran Filipovic, 30 de ani. Plecase, în 1980, de la Steaua Roșie la FC Bruges. După un sezon în Belgia, trecuse, în 1981, la Benfica Lisabona.
La tragerea la sorți Țicleanu spusese că “..ori Anderlecht, ori Benfica, tot aia e!”. Tilihoi adăugase încet: ” Îl au pe Filipovic….ăla….”. O umbră a trecut prin vestiarul Craiovei. Filipovic este golgeterul Cupei UEFA până în acest moment. 7 goluri în 8 meciuri. În sferturi, lusitanii trecuseră de AS Roma. 2-1 la Roma, 1-1 la Lisabona. Toate cele trei goluri fuseseră opera muntenegreanului.
Dar acest 0-0 din tur adusese optimismul în tabăra oltenilor. Chiar dacă îl pierduseră pe Negrilă (două cartonașe) pentru retur, urmau să reintre Balaci și Ștefănescu. Dar lucrurile nu stăteau chiar bine. Lucescu convocase 6 olteni pentru meciul naționalei, de cu 4 zile înaintea returului cu Benfica. La istorica victorie cu Italia, campiona mondială, 1-0 pe 23 August, participaseră 6 olteni: Ștefănescu, Ungureanu, Balaci, Geolgău, Cămătaru și Cârțu. Toți fuseseră în teren.
Are cuvântul Laurențiu Dumitrescu: ” La vestiare, tricolorii sunt în al nouălea cer. Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu sunt în al 12-lea. Acolo, la vestiar, după imensul efort făcut, se derulează un episod neștiut de marele public. Pentru început, antrenorii Oțet și Ivan acceptă ca “tricolorii” craioveni să participe la “masa festivă”, de după meci, și să plece spre Craiova a doua zi, duminică dimineață. Înțeleaptă hotărâre. Numai că, așa cum au afirmat jucătorii, la un moment dat conducătorii craioveni au o întoarcere de 180 de grade și decid:”plecăm acum acasă, ajungem spre ziuă, ne odihnim, câștigăm câteva ore bune.”
Doar că autocarul se defectează la km 36 al autostrăzii București-Pitești și internaționalii olteni ajung acasă tot duminică spre prânz, cu autocarul Argeșului, împrumutat de “Gâscanul” – Nicolae Dobrin, antrenorul echipei din Trivale. Orele câștigate, după strategia lui Oțet, se duc pe apa sâmbetei (chiar a sâmbetei!). În cele două zile rămase, mulți dintre jucătorii studenți ai Universității aleargă după profesori, pentru a promova examene. În fine….
Cum spuneam…20 aprilie 1983. Centralul din Bănie geme de spectatori. Minutul 1. Schimbare. Iese Donose. Intră Beldeanu. Tribunele murmură. Nu e a bună. Și totuși… Minutul 14. Lovitură liberă pentru Craiova, 20 de metri, ușor lateral dreapta. Cam de acolo o dăduse Boloni lui Zoff, cu patru zile în urmă, pe 23 August. Atunci, Balaci mișcase balonul pentru șutul necruțător al șogorului… Acum, Balaci bate direct. Pe lung. Bento e prost plasat. Atinge mingea dar nu o poate opri. Craiova se zguduie. 1-0! Finala e la doi pași. Parcă se vede afișul:
FINALA CUPEI UEFA, ediția 1982-1983:
Universitatea Craiova -RSC Anderlecht
Belgienii tranșaseră cu 1-0 deplasarea din prima manșa a semifinalei lor cu Bohemians Praga. Afiș mare: Vercauteren, Olsen, Vandenbergh, Czerniatynski, Balaci, Cămătaru, Ștefănescu…. Ce vis!
Tribuna revine cu picioarele pe pământ, pentru că vulturii lusitani nu mai au ce pierde și atacă. Benzina celor șase internaționali olteni scade vizibil. Cămătaru scapă singur, înainte de pauză… Uff, pe lângă! Cami, 2-0, la pauză, era aur…!
Vine fatidicul minut 53. Lusitanii combină cam prin zona de unde a înscris Balaci. Încearcă să verticalizeze spre careu. Bâlbele și lufturile fundașilor Universității le dau o mână de ajutor. Balonul traversează cuminte careul de 16, de la dreapta către stânga, prin pădurea de picioare care încearcă să-l controleze, și vine, punctual și docil, la întâlnirea cu cine altcineva decât ….Filipovic. Acesta este la 14 m, aproape perpendicular pe poartă. Lung iese disperat să-l închidă, dar muntenegreanul are sânge rece de golgeter și îl execută pe ardeleanul din Carei. 1-1. Afișul finalei se rupe în bucățele mici de tot și e suflat de vânt în patru zări. Crișan zguduie bara, în minutul 75. Cam atât mai face Craiova în cele 37 de minute care îi rămăseseră, pentru a repune finala pe tapet. Cămătaru e schimbat cu Cârțu. Nimic. Benfica merge în finală. Povestea frumoasă a Craiovei este curmată. Piaza rea, Zoran Filipovic, ne-a înfipt-o din nou. De data asta, mult mai dureros. Cel mai dureros. Golul său, din minutul 53, ne-a luat “mielul din tavă”, cum ar zice nea Rică Răducanu. Al șaptelea contra echipelor noastre. Al optulea al lui în acel sezon de Cupa UEFA. Va fi golgeterul ediției, chiar dacă Benfica va pierde finala cu Anderlecht (0-1 și 1-1).
De ce e mai dureros ca al slovenului Rudonja? Pentru că Rudonja a înscris la 0-0, ceea ce, în dubla confruntate a barajului pentru CM 2002, nu era un scor de calificare (fusese 1-2 în tur). Asta în timp ce, Filipovic marchează la 1-0 pentru Craiova, modificând finalista care, din minutul 14 și până în acel fatidic minut 53, fusese Universitatea.
Zoran Filipovic a plecat de la Benfica în 1984 la Boavista, acolo unde și-a încheiat cariera de fotbalist devenind antrenor secund. Abia în 1988 a devenit principal, prelunând-o pe Salgueiros. În 1994, ca interimar, câștigă Cupa Portugaliei cu Benfica, iar între 2001 și 2003 a antrenat-o pe Steaua Roșie, cu care a câștigat Cupa Serbiei.
Așa cum, în romanele polițiste, se spune că autorul crimei revine la locul faptei, tot așa a revenit și Zoran Filipovic în România. În 2010, la 57 de ani a semnat cu Ceahlăul Piatra Neamț, pe șase luni, încercând să salveze echipa de sub Pietricica de la retrogradare. Nu i-a reușit.