Stadionul desparțirilor…
O vede venind și inima îi tresaltă. E Zvejdana lui, brunetă și ochi căprui. Studentă la Arte, Universitatea din Belgrad, anul patru. Se cunosc de când ea era anul I și el al fel. El? A, da, el era Ognjen, student al Facultății de Inginerie din aceeași Universitate. S-au plăcut de atunci și tot de atunci sunt împreună. El e sârb și ea croată. Fac parte din marea familie a ”popoarelor frățești ale Iugoslaviei”. Care, după moartea marelui Tito, sunt din ce în ce mai puțin frățești. Acum o lună, în Croația au avut loc alegeri libere și ele au fost câștigate de un partid naționalist croat. 
Ajunsă lângă el Zvejdana îi sare-n brațe:
– Gata! Avem bilete! Tata ne-a făcut rost bilete! Tradiția nu moare! spuse ea vesel.
Ognjen o strânge în brațe. E fericit. Încă un derby pe care-l vor vedea împreună. Da, duminică, 13 mai 1990, la Zagreb, pe Maksimir o nouă ciocnire sârbo-croată la fotbal: Dinamo Zagreb – Steaua Roșie Belgrad. Deși, bucuria este umbrită, undeva, în adâncul gândurilor sale, de anumite temeri. Croații și sârbii nu s-au prea iubit dar acum erau, mai mult ca niciodată, gata să …. Deocamdată era încă liniște și pace, dar pe un stadion plin cu croați și câteva mii de sârbi, lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă.
– Tatăl tău, ce zice? Care e atmosfera la Zagreb?
Peste ochii Zvejdanei trecu un nor.
– Tata zice că ar fi mai bine să nu mergem! Ai noștri sunt încinși, mai ales acum că ai lui Tudjman au câștigat alergerile!
Ognjen ar fi vrut să spună ceva despre toate acestea, dar se abținu. Era secretul relației sale cu Zvejdana. Nu discutau niciodată de pe pozițiile etniilor lor. Sau de pe poziții religioase. Știuseră de la început că astfel de discuții ar fi dus la certuri prostești și chiar la mai mult de atât. Avuseseră noroc de părinți înțelegători, și unii și ceilalți. Diferențele etnice și religioase nu fuseseră bariere în relația celor doi. Dar îngrijorarea tatălui Zvejdanei era întemeiată.
Toată Europa de Est se schimbase. Zidul Berlinului căzuse în noiembrie 1989, Ceaușescu fusese împușcat de Crăciun. Comunismul devenea istorie în statele vasale Uniunii Sovietice. Ba, mai mult, părea să nu aibă zile multe nici chiar Imperiul sovietic. Existau tendințe de independență chiar între cele cincisprezece republici al URSS. Mai bine spus, în toate cele cinsprezece republici. La fel și în Iugoslavia, cerințele de libertate si autonomie etnică duseseră la tensiuni între diferitele etnii care formau federația slavilor din Balcani. Diferențele economice dintre republicile iugoslave făceau ca mișcările naționaliste să câștige teren. Politica puternic naționalistă desfășurată de urmașul lui Tito, Slobodan Miloșevic, nu făcea decât să ducă la creșterea tensiunilor.
Și Liga Comuniștilor, cea care reunea partidele comuniste din toate cele șase republici iugoslave, era în curs de dezintegrare. Adică, se dezintegrase deja la reuniunea ei din ianuarie 1990. Atunci, toți se așteptaseră la o scindare ideologică, între comuniști și socialiști, și, când colo, avusese loc o scindare pe baze naționale. Urmase, aprilie, înfrângerea din Croația, unde Uniunea Democrată Croată a generalului Franjo Tudman câștigase 205 de locuri (față de doar 75 ale comuniștilor) în parlamentul croat, iar generalul devenise președinte al Croației.
Auziseră de el. În anii ”50, croatul fusese în conducerea rivalilor de o viață ai Stelei Roșii, Partizan Belgrad. Da, în Iugoslavia, Steaua Roșie era echipa Ministerului de Interne, a poliției politice a lui Tito, UDB, în vreme ce Partizan era echipa JNA (a Armatei Naționale Iugoslave).
Acum fostul președinte și secretar al lui Partizan Belgrad, era noul președinte al Republicii Croate și discursurile sale atingeau evaziv cuvântul independență. Sârbii aveau amintiri foarte neplăcute despre ultimul stat independent croat. Și nu mă refer doar la sârbii din Serbia ci și la importanta minoritate din Slavonia Orientală, una din părțile Croației.
În timpul președinției sale, Partizan a adoptat echipamentul în dungi alb-negre, devenit între timp simbol al celor de la Partizan, folosit și în prezent. Perspectiva sa privind Partizan era una paniugoslavă, care să se opună filosofiei celor de la Steaua Roșie, predominant sârbească.
Toate acestea se numărau printre gândurile care îi treceau prin minte lui Ognjen. Zvejdana era mult mai optimistă. Ea vedea peste tot doar bucurie. Bucuria unei excursii la Zagreb, împreună cu iubitul ei. Chiar și tendințele de independență ale popoarelor din țara ei nu puteau duce la dușmănie și agresivitate. Era finalul secolului XX, nu începutul lui. Nu mai erau timpurile războaielor balcanice de acum mai bine de șaptezeci de ani. În anul ce trecuse, regimurile comuniste din toată Europa de Est căzuseră. Sovieticii se retrăgeau din toate statele est-europene vasale. Iugoslavia nu făcuse parte din acest lagăr, fusese un stat comunist, dar neaservit. Peste tot adia un aer de libertate și direcția din care adia era vestul. Dinspre zona cea mai liberă și prosperă a bătrânului continent. Nu mai erau posibile acte și fapte care să aducă aminte de WWT. Sau cel puțin așa credea ea. Sau, așa vroia să creadă. Deși, acolo, undeva, în sufletul ei exista o teamă. Teama că lucrurile ar putea să ia o întorsătură urâtă.
Duminică, 13 mai 1990
Trenul în care se aflau cei doi tineri îndrăgostiți gonea spre Zagreb. Aveau de parcurs circa 400 de km și asta însemna cam șase ore. Vor ajunge la timp. Tatăl Zvejdanei îi va aștepta în gară. Omul lucra chiar acolo. Excursia lor era foarte ieftină. Beneficiau de gratifcațiile pe care le primea tatăl ei, ca lucrător al căilor ferate. Se străduise toată săptămâna să facă rost de bilete. Două, Doar pentru ei. El nu era microbist și nu mergea pe stadion.
Se bucurau că erau la mai multe vagoane de cel în care se aflau Delije, galeria Stelei Roșii. Aceștia erau destul de mulți. Derby-ul Dinamo Zagreb -Steaua Roșie era mereu o problemă pentru forțele de ordine. Fie pentru cele de la Zagreb, fie pentru cele din Belgrad. Cei doi iubiți aveau un pact. Nu se amestecau cu suporterii vreuneia din echipe. Până și rivalitatea o păstrau în cuplu, chiar dacă, în jurul lor, divergențele sârbo-croate păreau să contamineze puternic societatea iugoslavă.
Tatăl îi întâmpină pe peron și, sub masca fericirii de a-și vedea fata, aceasta ghici niște urme de îngrijorare. Îi conduse acasă acolo unde mama Zvejdanei le pregătise un mic dejun copios, masă peste care cei doi săriseră datorită plecării timpurii de la Belgrad.
Apoi, după o oră, plecaseră să se plimbe prin Zagreb. Orașul era frumos, data de pe vremea Imperiului Roman și avea multe zone frumoase, mai ales în centru. Peste tot domnea parcă o atmosferă de meci. Campionatul era închiat, Steaua Roșie era campionă și, aparent, derby-ul sârbo-croat nu părea să aibă vreo miză. Dar acesta avusese miză încă de la creearea Iugosalviei. Era meciul echipelor fanion ale celor mai importante republici din fedrație. Importanța lui crescuse azi în mijlocul tendințelor centrifuge ale Croației.
Orașul era plin de de forțe de ordine, aflate sub jurisdicția Minsterului de Interne de la Belgrad. Asta era unul din motivele de nemulțumire al Zgrebului.
Cei doi iubiți trecură prin mai multe cordoane de polițiști în drumul lor spre stadionul Maksimir. Chiar dacă meciul era fără de miză, se estima că pe stadion vor fi circa 20 000 de spectatori între care câteva mii de suporteri ai Stelei Roșii, cunoscuții Delije. Polițiștii le cerură să le vadă biletele. Tensiunea plutea in aer.
Stadionul Maksimir avea două tribune, una pe o parte și alta. Cele două peluze erau diferite. Una era dreapta, iar cealaltă curbă. Era un stadion destul de vechi. Avea 78 de ani. Fusese contruit pe vremea imperiului austro-ungar, în 1912. Fusese inaugurat, pe 5 mai 1912, cu un meci între HSK Gradanski Zagreb și BAK Budapest. Nu arăta ca la inaugrare. Mai fusese renovat în vremea lui Tito. De fapt, în 1952 el fusese trecut de organele de conducere croate în patrimoniul noului club Dinamo Zagreb. Acesta fusese creat în 1945 odată cu accederea la putere a comuniștilor iugoslavi peste HSK, club care, împreună cu alte cluburi croate, fuseseră considerate simboluri ale fascismului croat din al doilea război mondial. Imediat după relocare, Dinamo, din proprie inițiativă, a inițiat reamenajarea stadionului, construind o tribună de beton mai mică în vest și amenajând terasamente pentru spectatori în jurul altor părți ale terenului. Construcția complexului stadionului a început în 1953, conform proiectului arhitectului Vladimir Turina. Primele lucrări au implicat amenajarea unei piste de atletism și construirea unei tribune vestice complete. Tribuna nordică a fost ridicată în 1955, tribuna estică în 1961, în timp ce tribuna sudică a fost finalizată în 1969.
Cei doi tineri se apropiau de intrarea în stadion. Auziseră, în jurul lor, vorbindu-se de încăierări între suporterii lui Dinamo, Bed Boys Blue, și cei ai Stelei Roșii, Delije. Asemenea ciocniri erau frecvente la derby-urile din campionatul iugoslav. Erau renumite și ciocnirile dintre suporterii celor două echipe fanion ale Serbiei: Steaua Roșie și Partizan Belgrad. Ca mai în toate țările est-europene (și după model sovietic) disputa celor două belgrădene era o confruntare dintre Interne și Armată.
Dar nici înfruntările Dinamo Zagreb – Steaua Roșie nu erau mai prejos. Ele nu aveau de a face cu rivalitatea Interne-Armată ci cu rivalitatea sârbo-croate. Rivalitate care azi ajusese aproape la dușmănie, alimentată de tendințele centrifuge ale relației Belgrad -Zagreb.
Cei doi tineri se apropiau de poarta de intrare într-unul din sectoarele celei de-a doua tribune al stadionului Maksimir. Mai erau trezeci de minute până la începerea partidei. Echipele se pregăteau să iasă la încălzire. Ar fi vrut să intre în stadion astfel încât să surprindă ieșirea echipelor de la cabine în bubuitul glasurilor celor aproape 20 000 de spectatori. Bubuitul se produse atunci când Ognjen si Zvejdana se aflau încă la porți. Intrarea se făcea greu, oamenii erau controlați iar nemulțumirea în rândul suporterilor. În momentul în care ajunseră în înaltul tribunei a doua văzură fumul petardelor din zona suporterilor ”Bed Boys Blues”. Dincolo, în zona celor 3 000 de Delije, lucrurile au escaldat. ”Moarte lui Tudman” și ” Zagrebul sârbesc” au răsunat din piepturile suporterilor alb-roșiilor. Revoltați, „Bad Blue Boys” au luat cu asalt terenul, însă au fost opriți prompt de forțele de securitate, care nu au ezitat să folosească echipamentele din dotare: bastoane și gaz lacrimogen. Asta nu a părut să-i oprească pe suporterii croați care au reușit să ajungă și să rupă gardul din dreptul suporterilor veniți de la Belgrad. Forțe suplimentare de securitate au apărut, tunuri de apă și vehicule blindate au apărut și, după o confruntare violentă, au reușit să restabilească ordinea. Toți spectatorii au văzut cum, la un moment dat, unul din jucătorii lui Dinamo Zagreb (și care avea să ajungă o vedetă a fotbalului mondial), Zvonimir Boban (22 ani la data partidei), a intrat într-o altercație cu un polițist, lovindu-l după ce acesta agresase, la rândul lui un suporter croat.
Cu gardul stadionului rupt în mai multe locuri, partida a trebuit să fie abandonată. Spectatorii au părăsit stadionul sub monitorizarea atentă a forțelor de ordine. Mai ales Delije. Echipa oaspete a fost și ea evacută cu ajutorul blindatelor.
Ce se întâmplase în tot acest timp cu îndrăgostiții noștri?
În momentul în care văzuse mesajele sârbilor, Zvejdana se schimbase la față și acest lucru nu fusese observat de Ognjen. Fata încercase să se abțină dar erupse în momentul în care Boban lovise omul de ordine. În acel moment, începuse să zbiere din toți plămânii fel de fel de îndemnuri care duceau, indubitail, la dorința de a-i omorâ pe sârbi. La fel ca toți cei din tribune, se opri doar atunci când forțele de ordine începuseră să evacueze stadionul. Atunci observă că Ognjen nu mai era lângă ea. Îl căută cu privirea. Nicăieri. Continuă să-l caute, gândindu-se unde ar putea fi. Oare pelcase să caute vreo toaletă. Ar fi anunțat-o. Acest gând dură doar o zecime de secundă. Imediat o fulgeră un gând. Plecase. Da, ea își pierduse cumpătul și urlase și trecuse acea linie roșie peste care nu avea voie să treacă. Bariera sârbo-croată.
Trebuia să-l găsească. Să-i explice. Să-l roage să o ierte! Alergă incoace și încolo încercând să-l vadă. Degeaba.
Grupul de suporteri ai celor de la Steaua Roșie Belgrad avea și un lider, Zeljko „Arkan” Raznatovic, viitor conducător al „Gărzii Voluntare Sârbe”, supranumită și „Tigrii lui Arkan”, grupare paramilitară care în timpul conflictului iugoslav va fi considerată una dintre cele mai temute și eficiente forțe.
De altfel, grupul a fost format, la nici jumătate de an după cele petrecute pe 13 mai 1990, din 20 de ultrași din „Delije”. Sub comanda lui Ražnatović, gruparea a masacrat sute de oameni în estul Croației și Bosniei.
Derby-ul din 13 mai 1990 pare și astăzi un simbol al secesiunii croato-sârbe, evenimentul declanșator al dezmembrării Iugoslaviei. Peste numai șase zile, pe stadionul JNA (stadionul lui Partizan), Steaua Roșie avea să-și adjudece și Cupa Iugsoslaviei după o nouă confruntare, fără incidente, sârbo-croată, 1-0 cu Hajduk Split.
O vreme, fotbalul iugoslav a părut că rămâne unit. În iunie 1990, echipa Iugoslaviei a participat, cu succes, la Coppa del Mondo, Italia 90, unde a parăsit competiția în sferturi, eliminată la penalty-uri de campioana mondială en-titre (și viitoare vicecampioană) Argentina, 0-0, 3-2 dupa 11 m. Pentru acest succes au stat alături sârbi, muntenegreni, croați, bosniaci și macedoneni (Stojkovic, Savicevic, Jarni, Suker, Pancev, Sabanadzovic, Prosinecki, Katanec și altii). Boban nu a fost convocat. Incidentele din 13 mai 1990 i-au adus șase luni de suspendare. De altfel, el nu a prea fost agreat de seecționerii iugoslavi, adunând doar 7 selecții în trei ani (1988-1991).
Incidentul din 13 mai 1990 nu a fost singular. În ediția 1990-91 ca campionatului iugoslav, incidentele cu tentă naționalistă au continuat. Cel mai notabil a avut loc pe 26 septembrie 1990 pe stadionul Poljud la întâlnirea dintre Hajduk Split si Partizan Belgrad. O mulțime de fani înfocați ai lui Hajduk au invadat terenul în timpul reprizei secunde, în încercarea de a linșa jucătorii lui Partizan. Aceștia au reușit să fugă în vestiar, scăpând astfel nevătămați. În timp ce scandau sloganuri anti-sârbe, mulțimea violentă a dat foc steagului iugoslav care era afișat pe catargul oficial al stadionului. Apoi au ridicat steagul croat în carouri (la acea vreme nu era folosit oficial și, prin urmare, considerat un simbol naționalist croat). În momentul incidentului, Partizan conducea cu 0-2, grație unei duble marcate de Milan Đurđević . Meciul nu a mai fost reluat și, în cele din urmă, scorul a fost de 0-3 în favoarea lui Partizan.
Și această ediție de campionat a fost câștigată de Steaua Roșie care însă, pe final de campionat, după ce eliminase Bayern Munchen, în semifinalele Cupei Campionilor Europeni și înaintea finalei cu Olimpyque Marseille, a trebuit să cedeze partida de la Zagreb, cu Dinamo (18 iunie 1991). Gazdele au revenit, neverosimil, de la 0-2 la 3-2.
Într-o declarație acordată presei, în septembrie 2012, croatul Robert Prosinečki, mijlocaș al Stelei Roșii în 1991, a spus că echipa sa „a lăsat-o pe Dinamo să câștige în ziua aceea”.
Îndemnat de afirmațiile lui Prosinečki, Ljupko Petrović , antrenorul principal al Stelei Roșii în 1991, a explicat: „Nu am pierdut meciul acela aranjand cu cineva de la Dinamo dinainte să-i lăsăm să câștige. Nu. Am fost pur și simplu forțați să pierdem de cercurile politice care doreau să asigure victoria lui Dinamo în acea zi. Războiul practic începuse deja, Croația era pe cale să-și declare independența, iar meciul avea loc la doar un an după incidentul precedent, când Zvonimir Boban a agresat un polițist – primul nostru meci în deplasare împotriva lui Dinamo de atunci. Îmi amintesc că Franjo Tuđman a fost la meci și l-a urmărit din loja de lux cu acoliții săi, iar atmosfera generală de pe stadion era extrem de ostilă, astfel încât niciun rezultat în afară de victoria lui Dinamo nu era acceptabil. Am condus cu 0-2, dar spre sfârșitul primei reprize, Dinamo a primit un penalty la o plonjare scandaloasă și foarte evidentă a lui Davor Šuker . Mai târziu, au reușit să egaleze scorul. La pauză am protestat vehement la arbitru, un muntenegrean al cărui nume nu mi-l amintesc în acest moment, iar din ce mi-a spus era evident printre rânduri că se hotărâse deja că trebuie să pierdem acel meci din motive politice. Pentru că Tuđman stă în tribune și pentru că nu vrea ca o echipă sârbă să câștige în mijlocul Zagrebului chiar în fața ochilor lui, într-un moment în care își creează un stat independent. Am fost dat afară din meci, am primit încă o dată gol, am pierdut meciul și asta e toată povestea”. Așa cum am spus, ediția 1990-91 iugoslav este câștigată de alb-roșii la o diferență confortabilă de 8 puncte față de dinamoviștii din Zagreb.
Unsprezece zile mai târziu, fotbalul iugoslav își atinge apogeul, Steaua Roșie câștigând Cupa Campionilor Europeni pe stadionul San Nicola din Bari, după o finală jucată împotriva Olympique Marseille, 5-3 dupa 11 m (0-0,0-0).
Ediția 1991-92 a fost ultima a campionatului iugoslav, așa cum era el cunoscut începând cu 1945. Croații și-au retras echipele din această competiție, federația iugoslavă fiinde nevoită să le înlocuiască cu echipe retrogradate sau cu unele din liga secundă care nu își câștigaseră promovarea pe teren!
A! Am uitat de cei doi, personajele poveștii noastre! Ei bine, nu mai știm nimic despre ei și fiecare din dumneavoastră își poate alege ceea ce îi hrănește imaginația. Poate cei doi s-au revăzut peste câteva zile și s-au împăcat. Sau poate Zvejdana nu s-a mai întors la Belgrad!
Poate Ognjen a abandonat studiile pentru a se dedica luptei sârbilor pentru unitate. Poate a murit, în cruntul război ce va urma, fără ca Zvejdana să mai știe ceva de el…
Sau poate…cine știe? Vorba povestitorului: au trăit fericiți…