Luce selecționerul
E adevărat că, după doar trei meciuri, e prematur să vorbești despre cariera de selecționer a lui Mircea Lucescu la naționala Turicei. Și mai ales după dezastrul, 0-3 acasă cu Islanda, care a năruit speranțele de calificare ale ienicerilor la CM Rusia 2018. Mă înham totuși la așa ceva și am să vă spun de ce nu cred în succesul lui Il Luce ca selecționer.
În principal pentru că lumea fotbalului nu mai are răbdarea de altădată. De când de altădată? Păi, să zicem, de acum 36 de ani atunci când a mai fost Mircea Lucescu selecționer. Exact, singura dată când nea Mircea a mai fost selecționer în cariera sa a fost între 1981 și 1985, evident, selecționer al României. A reușit atunci o calificare memorabilă la CE 1984 din Franța, într-o grupă de patru (adversar campioana mondială en-titre, Italia) din care se califica doar prima clasată. O calificare între primele 8 echipe ale Europei, indiscutabil mai valoroasă decât cea de anul trecut, la un Euro la care au participat aproape jumătate din competitoare. Aceasta este experiența lui de selcționer. O experiență într-o lume diferită, în sistemul comunist, în care Lucescu avea la dispoziția lui întreg fotbalul românesc. Lotul reprezentativ era la dispoziția lui infinit mai multe zile pe an decât azi, stabilea turnee, întrerupea campionatul, organiza trialuri, lotul A, lotul B, lotul de tineret, loturile UEFA ș.a. Parctic, se sacrifica totul pentru echipa națională. Lucescu era și antrenor și director tehnic al federației.
De fapt, acesta este antrenorul Mircea Lucescu. Este omul care construiește echipe în ani pentru a fi acolo, în top, pentru alți ani. Nu cred să se mai întălnească curând, în lumea fotbalului de azi, cu un patron ca cel al Șahtiorului, care a înțeles cum funcționează românul, a avut răbdare și a avut de câștigat din asta. Fotbalul de azi nu mai are răbdare. Cluburile profesioniste se luptă cu federațiile pentru a micșora timpul în care jucătorii, plătiți din buzurnarul lor, se află la dispoziția antrenorului echipei naționale. Singura motivație a cluburilor vis a vis de reprezentative a rămas aceea a promovării propriilor jucători care, odată ajunși la un Mondial sau un Euro, pot fi vânduți mai scump.
Lucescu nu poate construi echipe având la dispoziție jucătorii atât cât sunt aceștia prezenți la naționalele lor în aceste zile. Ori poate, dar în mulți ani, iar turcii (și nu numai ei) nu vor avea nici măcar răbdarea pe care am avut-o noi cu Daum.
PS Dacă se va dovedi altfel promit că voi reveni și mă voi înclina în fața celui despre care cred că este cel mai bun antrenor român din toate timpurile,