Petre Mitu la amicalul RCM Timisoara -U Cluj 38-21
Inainte de primul meci de pregatire al RCM-ului cu U Cluj, scor 38-21, Timisoara l-a avut oaspete pe fostul international al rugby-ului romanesc, Petre Mitu.
1. Cand si cum a intrat rugby-ul in viata ta si de ce rugby si nu alt sport ?
Am crescut cu si in sport. Tatal si unchiul meu au jucat si ei rugby, ma rog, la nivel de amatori,
dar tatal meu mai practica si alte sporturi. Totul a inceput cand educatorul Dumitru Sterian, de la
Gloria Bucuresti, unde se antrena fratele meu mai mare (Eremia Ionel Mitu) l-a intrebat daca mai
are frati. Apoi a venit si m-a recrutat din scoala. Aveam 6 ani. Mi-a placut de la inceput rugby-
ul si n-am mai incercat altceva. Noi suntem 4 frati, eu sunt al doilea ca varsta, dupa Eremia, iar
dupa mine, Marian si Nicolae-Cristian. Toti suntem rugbisti.
2. Ce amintiri te leaga de inceputuri? Ce te-a determinat sa ramai in rugby si sa devii
profesionist ?
De cand am inceput rugby la Gloria Bucuresti, mi s-a spus ca sunt talentat si probabil ca asta
mi-a dat curaj, m-a determinat sa continui. In plus, imi placea foarte mult si nu m-am gandit
nici o clipa sa fac altceva. De copil am fost foarte activ, mi se potrivea rugby foarte bine. Apoi
atmosfera de la antrenamente era extraordinara. Toti veneam cu entuziasm, era o atmosfera
prietenoasa. De fapt, colegii mei erau prietenii mei. Abia asteptam sa ne intalnim.
Dumitru Sterian, educatorul meu, m-a ajutat foarte mult. Uneori strangea restul de bani care
mie si fratilor mei ne lipseau, de la propriile cunostinte, pentru a putea merge toti patru cu ei in
cantonamente.
Conditiile de antrenament erau destul de precare, dar noi nu ne gandeam el asta si oricum,
nu aveam cu ce compara. Iarna jucam si pe terenul congelat, acoperit cu gheata, pe zapada.
Echipamente nu aveam decat pentru meciuri, in rest eram “pestriti”. Ghetele erau din acelea
turnate, uneori ma incomodau si… eram renumit pentru asta… le scoteam si jucam descult. Asta
ma caracteriza, ca sa zic asa. Cand veneau echipele din provincie, vestiarul era lasat pentru ei,
noi ne schimbam in tribune (la Arcul de Triumf, unde se desfasurau competitiile). Erau niste
tribune de lemn. Acum nu mai sunt.
Apoi am fost incurajat sa plec la Triumf Bucuresti, unde mi-am facut junioratul. Era un grup
formator, aveam 12 ani.
Faceam cantonamente si deplasari care durau uneori si 3 saptamani.
Prima data cand am iesit in afara tarii a fost in ‘90, dupa Revolutie, in Franta. Mi-aduc aminte
o intamplare amuzanta. Intr-una dintre deplasari m-am hotarat, cu inca doi colegi, sa raman
in Franta. Ne-am luat bagajul si am hotarat sa nu ne mai prezentam la autocar in ziua plecarii.
Aveam 14 ani. Am ajuns pana la gara, apoi ne-am intors. Ne-am descurajat cand ne-am dat
seama ca nu facem bine. Eram copii. Dar dincolo de toate astea, eram prieteni.
Am crescut cu sportul asta, disciplina si educatia din rugby m-au ajutat in viata, pe langa educatia
primita de la parinti.
Una peste alta, am castigat multe titluri in toata perioada scolii de rugby, se muncea foarte mult,
iar eu mi-am dorit mereu sa fac o cariera in rugby. A fost alegerea mea sa devin jucator de rugby
si nu m-am mai gandit sa incerc altceva.
3. Ce a insemnat pentru tine prima convocare pentru nationala Romaniei si cand s-a intamplat?
Dar participarea la Campionatul Mondial din 1999? Cate puncte ai inscris pentru Romania?
Am inceput devreme cariera de profesionist. Nu aveam nici macar 19 ani. Prima convocare e
intotdeauna, la fel ca pentru oricine, o mare mandrie, o onoare. Prima mea convocare a fost intr-
un meci test cu Polonia, in ‘97.
Participarea la Campionatul Mondial a fost pentru mine prima si ultima participare, dar a
insemnat cel mai important lucru din cariera mea, a insemnat mai mult decat o cupa mondiala.
Campionatul acela mi-a deschis portile pentru a ajunge in Franta.
Oricum, cred ca si atunci cand ai ocazia sa joci cu nationala la mai multe Campionate Mondiale,
primul la care participi ramane special. Chiar daca am avut infrangeri grele atunci, simpla
prezenta pe teren ramane o amintire de pret. Ca sa ajungi la o cupa Mondiala e mare lucru, e un
lucru rar si special pentru orice rugbist.
Cred ca in total am avut peste 40 de selectii la nationala, nu-mi mai amintesc exact (n.n. 41 de
selectii), dar din 2003 pana in 2007 n-am mai participat constant la nationala, de unde si asa
putine ca numar.
Nu mai stiu cate puncte am inscris pentru Romania, n-am tinut cont niciodata. Pentru mine
a fost important sa particip, sa contribui, sa fiu pe teren, sa-mi fac treaba. Probabil ca au fost
meciuri in care am marcat eu toate punctele castigate in partidele respective, dar nu imi mai
amintesc cate au fost in total (n.n. 331 puncte). In orice caz, faptul ca am reusit sa fiu suficient de
bun incat sa mi se dea ocazia sa imbrac tricoul nationalei a reprezentat si reprezinta pentru mine
o mare realizare si satisfactie.
4. Cand te-ai retras din activitatea de jucator profesionist si cum a fost acel moment pentru tine?
M-am retras in martie 2009, din cauza artrozei la genunchiul drept, cu care am jucat aproape
intreaga mea cariera, pentru ca prima operatie a fost in 22 martie 2001, dupa meciul Romania vs
Spania din 19 martie. De atunci si pana in 2009 am jucat cu artroza la genunchiul drept.
Retragerea a insemnat o schimbare majora pentru mine, una radicala. A fost un pas greu, pentru
ca eram in postura de a nu mai putea practica sportul care m-a consacrat, care m-a format, de a
nu mai putea sa-mi fac meseria pe care o iubeam … Dar asta este viata…
5. Urmatorul pas a fost antrenoratul. Cum a fost experienta asta?
In mai 2010 am inceput stagiul pentru diploma de antrenor in Franta, iar apoi am antrenat
seniori, Federale 2, a 4-a divizie in Franta, timp de 2 ani. E altceva cand esti antrenor. Daca ai fost
un jucator bun, nu inseamna ca vei deveni un bun antrenor. A fi jucator e mult mai usor, pentru
ca faci parte dintr-un grup si ti se spune ce sa faci, cand esti antrenor si trebuie sa coordonezi
peste 30 de jucatori, e altceva.
Nu pot spune eu foarte multe despre mine, ca antrenor. De obicei, cei din jur pot spune mai
multe. Dar imi amintesc de unul dintre jucatorii de la echipa pe care o antrenam. Eu aveam
atunci 32 de ani, el avea 37. Mi-a spus ca de cand joaca rugby nu a invatat atat de multe lucruri si
ca nu-si aminteste sa se fi simtit atat de bine ca jucator, cum s-a intamplat in perioada cand eram
eu antrenor. Ce pot spune este ca in anul acela am incheiat sezonul pe locul 4 in clasament, iar
in al doilea ne-am calificat pentru promovare. Am incheiat pe locul 2. Am inteles ca echipa nu se
mai calificase de ani buni pentru promovare.
Apoi in 2013-2014, am antrenat echipa din Federale 1 la care jucau si fratii mei, Marian si
Eremia. Da, practic eram antrenorul lor. Dar nu m-a impiedicat niciodata sa fiu la fel de dur si de
critic cu ei, asa cum eram cu ceilalti, cand era cazul.
Per ansamblu, probabil ca eram destul de sever ca antrenor, aveam pretentii de la jucatorii mei,
dar, zic eu, nu le ceream imposibilul. Exista o vorba in Franta «Tu est trops pres du terrain», in
sensul in care « Esti prea aproape de teren. » Probabil asta a fost cazul meu si in mai 2014, am
fost demis. Se pare ca nu din cauza abilitatilor mele de antrenor. Presedintele clubului chiar a
afirmat ca nu are ce sa-mi reproseze din punctul asta de vedere. Dar, asa cum se intampla si
in viata, exista oameni pe teren care te plac si altii care nu. Se mai spune in Franta “nu poti fi
prieten cu jucatorii tai si jucatorii nu pot fi prieteni cu presedintele” (clubului, n.n.). In sensul
in care nu se recomanda, atunci cand vrei sa ai performante. Chiar daca atmosfera trebuie si e
bine sa fie relaxanta si destinsa, uneori, munca trebuie luata in serios. Se pare ca eu am intalnit
contrariul. Cativa jucatori erau prieteni buni cu presedintele si probabil au considerat ca le
ceream prea mult pe teren, ma rog nu vreau sa intru in detalii.
Demiterea mea a fost, da, un moment difícil, cu multa tensiune acumulata… La scurt timp am
primit diagnosticul – SLA (n.n. scleroza laterala amiotrofica). Nu mai antrenez, desi, mi-as dori.
Dar uneori nu obtii tot ce vrei in viata. Posibil ca boala sa se fi declansat si din cauza stresului
provocat, nu stiu. Cert e ca viata mea e altfel acum. Duc o alt fel de lupta… sa fac tot ce imi sta
in putinta si sa opresc evolutia. Pentru mine, pentru copiii mei, pentru familia mea. Dar pana la
urma, asta e viata, trebuie sa ne straduim sa facem tot ce putem…
6. Daca ai putea sa te intoci in timp, a existat vreo decizie din viata ta sportiva la care, daca s-ar
putea, ai vrea sa revii?
N-as putea spune ca as vrea sa schimb ceva. Cariera mea a avut drumul pe care l-am dorit,
pentru care am muncit. As spune ca sunt multumit de ceea ce am reusit sa realizez. Ca sportiv
am urmat sfaturile educatorilor si antrenorilor mei, de la alimentatie pana la antrenamente si
evolutia pe teren.
Poate, ca o concluzie proprie, in retrospectiva, as spune ca ar merita, ca jucatori, sa ne gandim
bine inainte de lua decizia de a pleca dintr-un club, indiferent de partea materiala, uneori. Si
poate ar trebui sa ne gandim la efectul pe care mutarea il are asupra celor apropiati. Si aici ma
refer si la familie, la copii. Poate fi dificila pentru copii readaptarea, uneori. Ma gandesc acum
ca poate ar fi fost mai intelept sa ma stabilesc intr-un loc mai devreme. Mai ales cand ai familie,
chiar daca schimbarea o decizi si pentru binele lor, ma refer la castigul financiar, cred ca a alege
stabilitatea poate fi spre avantajul tuturor, de la jucator, la club, la cei apropiati.
7. Stim ca fostul tau coleg, Cosmin Cioriciu, te-a rugat sa le spui cateva cuvinte « copiilor lui » la
unul dintre antrenamentele din zilele trecute. Ce le-ai spus juniorilor nostri?
Da, cu Cosmin am fost coleg la Triumf si la nationala. Nu ne mai vazusem de ceva timp. M-am
bucurat sa ne revedem la Timisoara si sa-l urmaresc „in actiune”, ca sa spun asa. Intr-adevar, m-a
rugat sa le spun cateva cuvinte baietilor. Am inteles ca le-a povestit putin despre mine si despre
cazul meu.
Le-am spus ceea ce afirm mereu, anume ca din rugby putem obtine educatia de care avem
nevoie in viata de zi cu zi, ca din rugby ramanem cu amintiri de nepretuit si, mai ales cu prietenii
ce dureaza toata viata. Le-am spus ca, daca urmeaza sfaturile educatorilor lor si daca muncesc cu
daruire si pasiune, se pot bucura mai tarziu de o cariera care sa le aduca satisfactie si implinire.
Am remarcat devotamentul lor la antrenament si mi-a placut foarte mult asta. Mi-a placut faptul
ca stateau stransi in cerc tot timpul cat le vorbea Cosmin. Le urez mult succes in activitate si un
viitor pe masura devotamentului lor.
8. Ai participat si la cateva antrenamente ale campionilor Timisoarei. Cum iti par baietii? Ce urari
ai pentru echipa Timisoarei acum, in prag de campionat?
Am observat o atmosfera foarte placuta la antrenamentele lor. Sunt profesionisti, i-am vazut
foarte seriosi si imi place concentrarea lor. Am remarcat ca se incurajau si se ajutau la intreceri,
pe fluier. Imi place mult pachetul de 3⁄4, sunt foarte dinamici. Stapanesc foarte bine balonul si ii
felicit pentru profesionalism, atat pe baieti, cat si pe antrenori. I-am vazut foarte bine asezati in
teren.
Sper si le doresc sa reuseasca ca in acest sezon sa cucereasca in acest an ambele trofee pentru
care muncesc din greu, dupa cum am observat. Cred ca Timisoara este o echipa puternica, bine
asezata si foarte bine sudata. Nu pot decat sa le urez mult succes, astept sa-i vad cu trofeele.
9. Ce le poti spune suporterilor timisoreni si romani, din viziunea sportivului? Cat de important
este pentru un sportiv prezenta suporterilor in tribuna?
Cred ca publicul este foarte importat. Prezenta lor conteaza mult pentru un jucator, insa ce e
mult mai important, zic eu, este ca publicul sa le fie mereu alaturi. Si atunci cand castiga, dar si
atunci cand pierd.
Stim, insa, ca publicul este criticul numarul unu, in toate sporturile, iar ca jucator, cred ca e
important sa fii constient ca publicul asteapta spectacol atunci cand vine la meciuri, asa ca e
important sa incerci sa le oferi spectacol.
M-as bucura ca in tribunele din Romania sa fie mai multi suporteri, iar pentru asta cred ca rugby-
ul are nevoie de promovare, oamenii ar trebui invatati sa-l inteleaga, sa-l iubeasca, pentru ca
e un sport educativ, mai mult decat atat, ca spectator poti veni cu familia la meciuri. In plus,
atmosfera dintre sportivi este una pozitiva, in ciuda faptului ca sunt adversari. Sa observati
cum, dupa meciuri, jucatorii din ambele echipe stau de vorba, povestesc, unii sunt chiar prieteni
apropiati, iar acelasi lucru se intampla si printre suporteri.
Asta mi-a placut mereu la rugby si de-asta mi-am ales sa fac o cariera in sportul asta. Indiferent
cine ti-e adversarul pe teren, in afara lui esti ca intr-o familie.
Asta am gasit si la Timisoara, o familie si doresc sa multumesc tuturor celor care sunt si au
fost alaturi de mine pe toata durata sederii mele aici. Multumesc din suflet pentru primirea
calduroasa, pentru gazduire si pentru ajutor, atat conducerii clubului, cat si jucatorilor, pe care
ma bucur ca i-am revazut si carora le sunt recunoscator ca m-au primit in mijocul lor cu atata
deschidere.”
Petre Mitu, internationalul roman care pana in 2008 a detinut recordul de puncte inscrise pentru
nationala (331), actualmente clasat pe locul 3 in istoria echipei stejarilor, dupa Florin Vlaicu
si Danut Dumbrava, pe locul 3 in istoria nationalei Romaniei ca numar de incercari inscrise in
contul tricolorilor, dupa Gabriel Brezoianu si Catalin Fercu, joaca in continuare rugby, de data
asta, din pacate, cu viata.
Dar cu aceeasi hotarare si determinare ca pe teren, priveste inainte, fara sa plece capul si aplica
ceea ce a invatat de la educatorii sai: sa nu renunte, sa lupte, sa invinga.
Ne bucuram ca a fost printre noi la Timisoara si nu putem decat sa-i uram multa sanatate, o viata
lunga si sa-i multumim pentru lectia de viata si amintirile despre rugby.
Timisoara Saracens RCM UVT este alaturi de Petre Mitu!
Puteti contribui direct pentru sprijinirea lui PETRE MITU:
– contul in lei: RO23RZBR0000060017184693, SWIFT: RZBRROBU
SURSA: Rugby-Timisoara.ro